Despre verile aurii ale copilăriei! Jurnal de călător

Diminețile trecutului

Ploaia furioasă ce a măturat străzile Londrei acum câteva nopți, a redeșteptat în mine emoția nopților lungi și dimineților târzii ale copilăriei.

Ca într-un roman Proustian, tunetele și fulgere ce spintecau cerul deschideau ușa unor întâmplări și trăiri îngrămădite într-un colț de suflet. Amintiri dintr-o vreme când ploile miroseau a pământ reavăn și frunze strivite sub greutatea stropilor de apă.

 Nu ploua prea des vara. În majoritatea zilelor pământul fierbea sub tălpile noastre și niciun petec de nor nu se ivea pe cer.

Apoi, deodată, câteva tunete răzlețe anunțau urgia.

Acela era momentul când începea forfota în bătătură. Mamaia, ce alerga să prindă puii rătăciți pe sub lemne, Azor, care încerca disperat să își croiască drum în  casă, sau tataia ce dădea zor să acopere șurele de paie.

Și mai eram și noi, Doru și Voichița, cum eram alintate, strecurându-ne mișelește sub șopru, prefăcându-ne că nu auzim când eram strigate să dăm o mână de ajutor. Ne ascundeam în patul lui tata bătrân și îl înghionteam să ne mai spună încă o dată povestea cu țiganul și nașul său, boierul. Nu știa multe, dar felul în care le depăna răbdător, cu noi îngrămădite peste el în pat, făcea ca în fiecare seară să pară a istorisi o nouă ispravă de-a lui Păcală sau alții asemeni lui.

Stropii de apă biciuiau furioși bătătura, alungând pisicile în pod și pe noi toți la adăpost de furia ploii. Acela era momentul când mamaia începea să coacă porumbi în jarul țestului sau frământa gogoși pe care le mâncam fericite, stropite cu zahăr din plin.

Uneori, când bunicii nu erau atenți, scăpam repede în mijlocul curții și dansam în ploaie chiuind fericite. Era o bucurie și o descătușare în revărsarea apelor ce ne făcea pe toți să revenim la viață după arșita zilelor precedente. Priveam speriate fulgerele prin ușa din sârmă împletită a șoprului și așteptam nerăbdătoare să  treacă urgia pentru a ieși desculțe din casă, să măsurăm bălțile de pe drum.

De cele mai multe ori ne tăiam în cioburile ce zăceau pe fundul acestora, dar nu îmi amintesc nici măcar o zi în care să fi plâns de durere. Când oboseam, ne așezam pe sacii din rafie întinși în drum să luăm parte la “taina” bătrânilor, în timp ce ne chinuiam să oprim sângerarea turnând țărână peste tăieturi.

Tot acolo, “la taină”, ne străduiam să scoatem mărăcinii din mâinile muncite ale bunicilor, cu un ac vechi de siguranță ce era veșnic ascuns în cămașa bătrânelor.

După fiecare ploaie, tataia pornea spre pădure să culeagă ciuperci, pe care le mâncam perpelite pe plita mașinii de gătit ca masa de seară. După ce ne săturam, începea îngrijorarea lui mamaie – Dacă sunt otrăvite? Dacă ni se face rău noaptea și murim în somn? Remediul era mereu același – o cană cu lapte nefiert muls de la Florina, căprița noastră, ne punea la adăpost de orice griji.

A fost o copilărie ca un cântec picurat pe strunele unei viori, un timp în care viața era atât de bogată încât nu  ne trebuia nimic, decât zile cât mai lungi să avem timp de joacă.

Verile copilăriei mele au fost aurii, bântuite de albine flămânde și acoperite de praful ulițelor.  Somnul mi-a fost vegheat de bătrânii sfătoși, cu fețe senine și zâmbete știrbe.

 

Ei toți vor rămâne ascunși în sufletul meu, lumea mea secretă în care mă refugiez când mi-e greu.

Dorina Briceag

2,086 total views, 4 views today


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.