România mea trăieşte în mine

Iernile mele miros a cozonac, dar nu cozonacul acela fiţos pe care îl găseşti în brutăriile marilor oraşe. Cozonacul copilăriei mele e stropit cu ou şi  umplut cu rahat turcesc atent mărunţit de mamaia. E frământat în copaia de lemn în care cândva îşi legănase nepoţii şi copt în cuptorul sobei. Şi nu e orice cozonac, e cozonacul copiilor, restul de aluat îngrămădit cu drag într-un castron de tablă. Era şi singurul pe care aveam voie să îl mâncăm în seara aceea. Restul erau acoperiţi cu grijă şi aşteptau cuminţi să împodobească colacii şi masa de Crăciun.

Amintirile mele sunt despre uliţi scufundate sub zăpadă, sănii cu tălpici din lemn şi colinde cântate sub ferestre.

Oamenii mei sunt calzi, arţăgoşi, zgomotoşi şi sentimentali. Nu-şi ascund lacrimile când ascultă o doină, se ceartă cu patos, se blesteamă, apoi îşi strâng mâinile la pomana porcului. Îşi cresc copiii împreună purtându-i de la părinţi la bunici şi de acolo la unchi şi mătuşi, fără reguli, rutini şi ore de somn. Deapană amintiri la gura sobei, sparg nuci şi fierb boabe de porumb. Îşi împart necazurile şi bucuriile, dau cu căciula de pământ şi se fălesc cu pălăria cea nouă la hora din sat. Iubesc cu patos, se ceartă cu părinţii, fug în lume cu alesul şi se întorc spăşiţi acasă după câteva zile, la cei care-i iertaseră din clipa în care ieşiseră pe uşă.

Poveştile mele sunt despre o biblie cu foi îngălbenite de timp, tuia din faţa casei pe care o împodobeam în fiecare iarnă şi nucile îngrămădite în buzunarul lui tata bătrân. Nici nu mai conta că aveam trei nuci în curte când vedeam bucuria cu care se căuta prin haine pentru a ne întinde fericit câţiva sâmburi.

Dorurile mele sunt războiul de ţesut coborât din pod la lăsarea iernii, cuierul verde în care atârnau câteva căni şi lampa fumegândă ce ne lumina nopţile. Şi cât de mândre eram cand mamaia ne lăsa câteodată să strecurăm suveica printre firele de ţesut! Ai fi zis că din mâinile noastre ieşiseră minunăţiile alea de covoare ce împodobeau pereţii.

Zâmbetele mele sunt piparca ce ne făcea pe toţi să strănutăm, zeama de varza cu care “ne dregeam” şi furtunul scufundat în damigeana cu vin. Şi cât scandal isca în casă furtunul ăla! Cumva, tot timpul se înfunda când mergea tataia să scoată o cănuţă de vin şi îl ţinea în beci juma’ de oră.

Eroii mei sunt moş Ion Roată, haiducii ce împărţeau dreptate, Ionică, copilul cu păr bălai, şi Păcală cel isteţ.

Nostalgiile mele sunt doinele îngânate de bătrâne când torceau fuioarele de lână, apusurile trăite sub nucul din ţarină şi zarzării lui Teodoreanu.

România mea miroase a ţuică fiartă şi a sarmale aburinde, a fum de tămâie şi şorici de porc. E mai mult decât un punct pe hartă sau o documentare istorică. E ascunsă în amintirile mele, în nostalgiile, în dorurile ce mă sfâşie câteodată şi oamenii ce mi-au spus povestea ei. Îşi strigă durerile prin dangătul de clopot şi ne adună pe toţi la un loc la ceas de sărbătoare.

România mea trăieşte în mine.

Dana, din Londra

dana poza

 

 

2,219 total views, 2 views today


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.